duminică, 27 septembrie 2009
Top 10 - Cele mai distrugatoare arme medievale
Acesta este de fapt prima arma de foc folosita de oameni cu sute de ani inainte de aparitia muschetei. Bombarda consta dintr-un simplu tub metalic care se incarca cu un proiectil, cel mai adesea ghiulele din bronz, piatra sau plumb. Era deseori atasata pe un afet primitiv caruia i se montau doua sau patru roti, in functie de dimensiunile bombardei. Precursoare atat a tunurilor de camp cat si a mortierelor si tunurilor marine, bombarda a jucat un rol deosebit de important pe campul de batalie. Totusi, acesta arma si-a castigat faima sangerosa in timpul asediilor cetatilor medievale. Unele modele au fost adaptate pentru corabiile de lupta fiind folosite pana la aparitia tunului cu proiectil capsulat. Se incarcau intotdeauna pe gura tevii cu o anumita doza de praf de pusca, dupa care prin acelasi orificiu era introdusa ghiuleaua, Actul tragerii se realiza prin aprinderea unui fitil scurt atasat capatului opus al tevii.
Aceste mijloace de locomotie destinate strict campaniilor militare au aparut acum cateva mii de ani, cand akkadienii, sumerienii, hititii, egiptenii si scitii le-au folosit aproape concomitent. Totusi perioada lor de aur a fost aceea in care grecii, si mai apoi romanii le-au folosit intens atat pe campul de lupta, cat si in urmarirea dusmanilor. Carele de lupta aveau intotdeuna doua roti, erau usoare si manevrabile, fiind trase de cei mai iuti cai disponibili. Efectul lor ucigator era asigurat de o serie de lame metalice in lungime de circa un metru, foarte bine ascutite pe ambele laturi, care erau atasate in pozitie orizontala de axul rotilor. Astfel echipate, carele erau folosite in sarje destinate atat pentru retezarea picioarelor soldatilor inamici, cat si pentru instalarea groazei in randurile armatelor dusmane.
Sunt printre cele mai vechi arme inventate de catre oameni. Se folosesc inca inainte de Antichitate si au fost semnalate cazuri cand bilele cu tepi au facut victime si in zilele noastre. Practic, acestea sunt alcatuite dintr-o bila mica de metal stabatuta de 3-4 tepi lungi astfel ca atunci cand este aruncata pe sol unul dintre tepi sa fie orientat intotdeuna in sus. Bilele se aruncau in numar mare pe sol atunci cand soldatii trebuiau sa se retraga in viteza din fata trupelor inamice, efectul psihologic fiind unul teribil. Daca un soldat calca pe o astfel de bila, tepii lungi si ascutiti puteau sa-i strapunga piciorul pana ieseau pe partea cealalta.Primele astfel de bile cu tepi au fost folosite in timpul bataliei de la Gaugamela din anul 331 i.e.n. Romani le-au folosit si ei denumindu-le Murex ferreus. Bilele cu tepi au fost una dintre armele preferate ale faimosilor luptatori Ninja din Japonia medievala . Acestia in momentul in care erau surprinsi dispareau in graba, nu inainte de a arunca pe podea cateva astfel de bile tepoase pentru a-i intarzia pe samuraii urmaritori.
Teribilul cutit-secera african a fost folosit intensiv de catre triburile africane din jurul lacului Ciad. Hunga Munga este o arma alba cu o forma fantezist-interesanta, dar care prezinta o eficienta deosebita in confruntarile armate. De manerul sau sunt atasate doua lame drepte pentru strapuns, si una curba pentru retezat. Hunga Munga poate fi folosita in egala masura in lupta, cat si ca arma de aruncat la distanta in genul bumerangului. Datorita eficacitatii sale, Hunga Munga a fost adoptata rapid de catre populatiile africane, in prezent find des folosita in reglarea conflictelor interetnice din Gabon, Republica Centrafricana, Ciad, Niger, Nigeria si Camerun.
Vechii saxoni il denumeau ironic “Botezatorul”, ispirati probabil de faptul ca nu era nevoie decat de o lovitura bine tintita pentru ca victima sa fie ucisa pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevazuta cu tepi de metal. Spre deosebire de aceasta, buzduganul era fie alcatuit complet din metal, fie cu un maner din lemn de esenta tare prevazut la capat cu o bila grea de fier intesata cu tepi. Initial a aparut ca o arma a taranilor saraci chemati la lupta, prea saraci sa-si permita o sabie. Buzduganul si-a castigat notorietatea in momentul aparitiei armurilor complete, cand acestl a devenit un adevarat distrugator de armuri pe campul de batalie. Buzduganele erau de diverse forme si marimi, cele mai grele cantarind pana la 9 kilograme. Buzduganul a fost arma favorita a regelui Johan al Boemiei. Orb din nastere, acesta inainta calare, invartind si lovind haotic cu buzduganul sau cu maner din aur, pana cand, in mod inevitabil, cineva era lovit.
In Evul Mediu cea mai intalnita forma de catapulta era trebuchet-ul cu contragreutate, folosit deopotriva de musulmani si crestini inca din jurul anului 1000 e.n. Catapultele mari puteau arunca proiectile din piatra grele de pana la 140 kg in interiorul fortificatiilor inamice. Catapultele au aparut pentru prima data in China antica in jurul secolului 4 i.e.n. Alaturi de bombarde, catapultele au fost principalele arme de asalt impotriva stabilimentelor adverse. Deseori se catapultau cadavre de oameni si animale in interiorul cetatilor.
Spre deosebire de clasicul arc cu sageti, arbaleta era o arma cu efect mult mai distructiv decat acesta. Arbaleta a fost de la inceput o arma proiectata pentru a putea trage sageti destinate sa strapunga cele mai groase armuri. In acest scop, patul de lemn avea atasat un arc masiv din otel. Armarea acestuia era imposibila pentru forta bratelor unui om obisnuit, problema fiind rezolvata prin actionarea unui mecanism cu scripeti si roti dintate care facea posibila incordarea arcului metalic. Primele arbalete personale au fost folosite in scop experimental de romani, pentru ca in Evul Mediu arbaleta sa isi dovedeasca rolul hotarator in batalia de la Hastings. Arbaleta a fost in uzul armatelor occidentale pana in jurul anului 1500 cand a fost detronata de archebuza. Sageata folosita in tirul cu arbaleta, era considerabil mai scurta si mai grea decat cea pentru arc, in plus avea un varf scurt si masiv din metal, proiectat pentu a penetra mai usor armurile. Arma a avut o faima atat de rea incat a fost anatemizata de Papa Inocentiu al II-lea in cadrul Consiliului din 1139. Arbaletele aveau o faima proasta si printre cavalerii medievali , acestia considerand ca este o arma infama, deoarece orice iobag neexperimentat putea sa ucida intr-o secunda, cu ajutorul sau, un cavaler care-si petrecuse tot timpul vietii perfectionandu-si tehnicile de lupta.
Inapoi in vremurile in care asedierea si escaladarea zidurilor unei cetati era una dintre cele mai periculoase indeletnici ale razboiului, asediatorii erau nevoiti sa infrunte o arma pe cat de redutabila, pe atat de banala, - uleiul incins! Fortificatiile medievale erau deseori prevazute cu orificii speciale in dreptul crenelurilor, prin care asediatii turnau suvoaie incandescente de ulei incins, direct deasupra asediatorilor. Aceste orificii speciale si-au dobandit o faima atat de sumbra incat au ramas in istorie sub denumirea de “Gaurile mortii”. Uleiul respectiv era usor de procurat, fiind obtinut prin presiune mecanica din diverse seminte. Ranile provocate de contactul cu uleiul incins sunt mai grave decat cele produse de apa clocotita, acesta fiind principalul motiv pentru care uleiul era folosit mai des.
Desi la prima vedere este greu de imaginat ca un cadavru poate fi folosit ca o amenintare, asediile fortificatiilor din Evul Mediu au dus la “inaugurarea” unei astfel de arme. Cand asediatorii se aflau in fata unei cetati care opunea o rezistenta peste asteptari, iar durata asediului devenea prea mare pentru planurile de razboi ale acestora, atunci era momentul pentru intrarea in scena a cadavrelor intrate in putrefactie, care urmau sa fie catapultate in interiorul cetatilor. In cazul in care dintr-un motiv sa altul nefericitii asediati nu se imbolnaveau, asediatorii recurgeau la cadavrele celor decedati de ciuma. In urma unui astfel de bombardament cu cadavre infestate cu teribilul virus al ciumei bubonice, nicio cetate nu putea rezista.
Aceasta arma a fost cea care i-a asigurat Imperiului Bizantin suprematia atat in bataliile terestere cat mai ales in cele navale, de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Conform mai multor surse istorice, focul grecesc a fost inventat de un filosof din Atena pe nume Proclus. Atat de eficient era incat multe batalii importante au fost castigate de Bizant datorita focului grecesc. Practic, era un lichid cu o compozitie necunoscuta decat de bizantini, compozitie care a ramas un mister si in zilele noastre. Datorita caracteristicilor sale, focul grecesc putea rivaliza cu napalmul modern. Era un lichid atat de inflamabil inct putea arde intens chiar si in apa. A ramas in istorie datorita faptului ca nu putea fi stins prin nicio metoda. Nefericitul soldat inamic care era improscat cu foc grecesc, ardea pana se transforma in cenusa, nemaiputand fi salvat nici macar de medici. Bizantinii umpleau cu foc grecesc recipiente circulare din lut carora li se atasa un fitil. Recipientele respective erau propulsate atat contra dusmanilor pedestri cat mai ales asupra corabiilor inamice. Recipientele aveau greutati de 6 sau 9 kg si puteau fi propulasate pana la distanta de 450 m. Realizate din lut se spargeau la impact si incendiau iremediabil orice tinta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu