Sinistra metoda de tortura numita scaunul de interogare a cunoscut celebritatea in Europa medievala, atunci cand era folosita, in special, impotriva femeilor acuzate de vrajitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizati acuzatii era prevazut cu sute de ace menite sa strapunga pielea fara a produce, insa, rani letale. Ca si cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era mentinut pana cand scaunul devenea incandescent. Putinele victime care supravietuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat in maxim doi ani.
Desi era privita doar ca o metoda preliminara a torturii propriu-zise, curatarea sufletului avea la baza o credinta larg raspandita in tarile catolice, aceea ca sufletul vinovatului putea fi spalat de pacate daca acuzatul era silit sa inghita apa clocotita sau carbuni incinsi. In situatia in care condamnatul supravietuia incercarii, judecatorii puteau accede catre urmatoarele etape ale procesului de acuzare. 
Celebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier isi va castiga o trista notorietate incepand cu anul 1515, atunci cand s-a inregistrat prima folosire a acestui infricosator instrument de tortura. Cusca de metal, care avea forma unei fecioare, era dotata pe interior cu un sistem complicat de ace care, odata usa inchisa, patrundeau in corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge marturisile ereticilor inainte de a-i ucide, acele erau pozitionate astfel incat victima sa nu fie ucisa instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul si ochii victimei fara a-i provoca moartea imediata. Acuzatul putea agoniza chiar si doua zile pana isi gasea sfarsitul.
Chiar daca a fost folosita pe scara larga in Evul Mediu, tortura cu apa a continuat sa fie practicata pana in secolul XX, in special in lagarele japoneze din timpul celui de al doilea razboi mondial. Procedeul prevedea ca victimei, imobilizate in prealabil, sa ii fie introdus in gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era eliberata o mare cantitate de apa. Odata operatiunea incheiata, calaul sarea, practic, cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la sectionarea stomacului si la moartea aproape instantanee.
Imaginatia judecatorilor medievali a atins una dintre cele mai inalte praguri atunci cand s-a decis construirea Leaganului lui Iuda. Aparatul, de forma unui scaun inalt cu trei picioare, era prevazut in varf cu o piramida metalica, ale carei muchii erau atent ascutite in prealabil. Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe acest ingenios dispozitiv de tortura, in fata judecatorului. Gravitatia si greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele condamnatului erau atasate diferite greutati.
Confectionati din metal si dotati cu mai multi tepi metalici atasati in interior, in dreptul calcaielor, pantofii de pedeapsa erau folositi in combinatie cu o alta inventie a Inchizitiei, Furca Erecticilor. De forma unei furci minuscule cu doua capete, obiectul era atasat de gatul condamnatului astfel incat sa ii penetreze acestuia partea superioara a sternului si barbia. Nevoit sa stea pe varfuri, pentru a nu-si performa calcaiele, si silit sa isi lase capul pe spate pentru a nu fi strapuns de dispozitivul atasat la gat, cel condamnat putea rezista intr-o asemenea pozitie pana la cateva ore. De obicei, o astfel de tortura era folosita ca preludiu, inaintea caznelor propriu-zise. 
O alta solutie ingenioasa a judecatorilor medievali, folosita in lupta cu fortele demonice ale raului, o constituia dispozitivul numit simbolic „ghetele”. Picioarele victimei, imobilizata in prealabil, erau plasate intre doua scanduri care, la randul lor, erau legate intre ele cu mai multe corzi bine stranse. Intre aceste corzi, acuzatorii fixau mai multe pene de lemn pe care le loveau sistematic cu un ciocan. Cu fiecare lovitura, mici parti din tibiile celui torturat se sfaramau, lasand oasele victimei sa iasa la iveala. Judecatorii puteau folosi pana la 20 de astfel de pene, care difereau ca marime, in functie de acuzele aduse vinovatului. Cazurile in care victima supravietuia pana la finalul procesului erau extrem de rare, iar durata de viata a acesteia nu era mai mare de cateva zile datorita blocarii arterelor cu resturi de os si maduva osoasa.De-a lungul istoriei, "ghetele" au cunoscut o larga raspandire capatand forme diferite in functie de locatia in care erau folosite. Celebre au ramas "ghetele spaniole", confectionate din metal, si care erau presate cu ciocanul in timp ce picioarele acuzatului se aflau inauntru. O forma a acestor ghete se regasea acum un mileniu si in insulele britanice, diferenta fiind ca acestea erau din fier si nu erau folosite pentru presare membrelor inferioare ale condamnatilor ci pentru fierberea acestora in apa sau ulei.
Una dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta, taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.
Celebru in Tara Romaneasca datorita domnitorului Vlad Tepes, trasul in teapa era o metoda preferata de executie pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar si din Germania si centrul Europei. Teapa de lemn sau metal care strapungea posteriorul celui condamnat, iesindu-i acestuia prin gura sau torace, nu insemna intotdeauna o moarte cat de cat rapida. In situatia in care teapa nu atingea nici un organ vital, victima putea trai pana la doua zile in aceasta pozitie. Pedeapsa era acordata, in special, celor invinuiti de inalta tradare, desi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de acuzare.
Primul loc in topul torturilor medievale il ocupa trasul pe roata, o inventie aplicata pe scara larga in centrul si nordul Europei. In fond, doar spanzuratoarea era mai mult folosita decat trasul pe roata in acea perioada.Victima era, pentru inceput, fixata de sol cu membrele larg desfacute si bine intinse. Apoi, sub fiecare incheietura a mainilor sau picioarelor erau trecute bucati solide de lemn. Calaul zdrobea incheieturile victimei presandu-le cu o imensa roata de lemn, intarita cu piese de metal. Procesul continua cu fracturarea oasele mainilor si picioarelor celui condamnat. Odata membrele zdrobite, victima era legata in jurul rotii si lasata sa moara din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravietuiau supliciului puteau rezista zile intregi legati de roata, timp in care insectele si pasarile se hraneau in voie din trupul acestora. In general, condamnatii erau expusi in piete publice sau la rascrucile drumurilor, pentru ca toti sa ii poata vedea si sa le evite exemplul.
Existau si cazuri in care acuzatii se bucurau de clementa judecatorilor. In acest caz se aplica ceea ce se numea Coupe de grace, zdrobirea toracelui sau a stomacului, fapt ce ducea la moartea aproape instantanee a victimei. In centrul Europei mai exista o forma de clementa numita Retentum, ce prevedea strangularea condamnatului in timpul executiei, uneori chiar inainte de inceperea ei.
(sursa: Descopera)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu